Construirea unei noi case

De un an, o privesc pe mama luptând nemișcată, țintuită la pat, iar fiecare zi e o bătălie pe care o ducem împreună, în tăcere. E greu să-ți vezi părintele, sprijinul tău, frânt de boală și de timp. Iar ca și cum viața n-ar fi fost deja destul de grea, în noaptea de 20 spre 21 iunie, în jurul orei 2, casa copilăriei mele a fost cuprinsă de flăcări.

Locul unde am crescut, unde mama m-a învățat să iubesc viața, a ars sub ochii mei neputincioși. Am pierdut un acoperiș, dar mai dureros e că focul a atins ceva mult mai profund .. rădăcinile, amintirile, liniștea. Și totuși, chiar și în mijlocul acestui necaz, mă uit la mama și știu că atât timp cât ea trăiește, încă am o inimă în care pot să mă întorc acasă.

Flăcările au îmbrăcat acoperișul în tăcere roșie, iar cerul s-a luminat dureros, martor tăcut al unei despărțiri pe care nu am ales-o. Într-o clipă, anii s-au topit în cenușă, iar căminul meu de odinioară a devenit doar un loc pe hartă — golit de prezență, dar plin de suflet. Nu a ars doar o casă, ci o bucată din mine.