DOAMNE, TE ROG, FĂ O MINUNE PENTRU SOȚUL MEU

Soțul meu s-a trezit din comă, dar nu m-a recunoscut. Nu-și amintea nici măcar că acasă îl așteaptă un copil mic!

Nu voi uita niciodată ziua în care Victor a deschis ochii după trei săptămâni de comă. M-am rugat atât de mult să se trezească, am visat atât de mult să mă privească din nou. Dar când am stat în fața lui, nu știa cine sunt. Îi arătam fotografii cu bebelușul nostru, iar el nu reacționa. Nu-și amintea că are o soție, că a devenit tată, că undeva îl așteaptă familia lui. Astăzi, după mai multe operații pe creier și un tratament greu, soțul meu este din nou țintuit la pat, iar eu mă tem că fiul nostru de doi ani ar putea rămâne fără tată.

Bună ziua, dragi oameni,

Mă numesc Valeria Savii, am 26 de ani și locuiesc împreună cu familia mea în Codru, lângă Chișinău, Moldova.

Soțul meu, Victor, are doar 31 de ani. Înainte de boală lucra ca șofer pe curse internaționale între Moldova și Austria. Era un om căruia îi plăcea să râdă, să glumească și să aibă grijă de familia lui.

Îl cunosc de când aveam 15 ani. Ne-am întâlnit în fața școlii din satul nostru. Amândoi suntem din raionul Cantemir, din sate vecine.

Îmi amintesc până și cele mai mici detalii de la prima noastră întâlnire. Victor avea o geană albă, care mi-a atras imediat atenția. Dar ce m-a atras la el a fost felul în care vorbea, zâmbea și îi făcea pe cei din jur să râdă.

Am crescut împreună. Eu învățam, el muncea și, încet-încet, am început să ne construim viața. În 2022, cu mult efort, un credit și ajutorul părinților noștri, am reușit să ne cumpărăm o locuință modestă, a noastră. În același an, de ziua mea, Victor m-a cerut în căsătorie în fața întregii familii.

La sfârșitul anului 2023 am aflat că așteptăm un copil. Era atât de fericit! De mult visa să devină tată.

În ianuarie 2024 ne-am căsătorit civil și religios. Ne aștepta cel mai frumos lucru, nașterea fiului nostru.Dar nu aveam idee cât de puțin timp vom avea până când viața noastră se va schimba.

Pe 1 august 2024, Victor a plecat într-o nouă cursă, iar în aceeași seară eu am ajuns la spital și am născut băiețelul nostru.Când s-a întors, am ieșit la el cu bebelușul în brațe. Nu voi uita niciodată cum se uita la el. I s-au umplut ochii de lacrimi de fericire. A doua zi a venit la maternitate cu flori și baloane.Așteptase atât de mult acest moment.

Doar o zi mai târziu însă, Victor a avut prima criză de epilepsie. M-am speriat îngrozitor, pentru că nu mai văzusem niciodată așa ceva.

Am chemat ambulanța. L-au dus la spital și i-au făcut o tomografie, dar atunci nu au găsit o problemă serioasă la creier. După tratament a stat o vreme acasă și, treptat, ne-am întors la viața de zi cu zi.

Pe 12 februarie 2025, Victor a plecat din nou într-o cursă spre Austria.Pe 14 februarie, de Ziua Îndrăgostiților, am vorbit la telefon. Nu bănuiam că doar câteva ore mai târziu voi primi un apel care va schimba totul.Mi s-a spus că soțul meu este într-un spital din Viena.

Colegul lui mi-a povestit ce s-a întâmplat. Cât încă era conștient, Victor a spus că simte cum ceva i-a plesnit în cap. Puțin mai târziu a spus că nu mai vede și nu-și mai simte piciorul. A urmat o nouă criză de epilepsie.

La spital au descoperit o hemoragie cerebrală masivă. Starea lui era atât de gravă, încât medicii l-au pus în comă indusă.M-am urcat în primul avion spre Austria, deși mi-e o frică îngrozitoare de zbor.

Când am intrat în reanimare, abia l-am recunoscut pe omul cu care mă căsătorisem. Victor zăcea nemișcat, înconjurat de aparate, cu un tub care îl ajuta să respire și cu drenuri în cap. Cu doar câteva luni înainte își ținea în brațe fiul nou-născut. Acum nu știam dacă voi mai putea vreodată să vorbesc cu el.

Trei săptămâni m-am rugat să deschidă ochii.Iar când, în sfârșit, s-a întâmplat, am înțeles că ne aștepta o altă încercare cumplită.

Victor nu mă recunoștea. Nu-și amintea de copilul nostru. Nu își putea mișca mâinile și picioarele. Îi arătam fotografii cu noi, încercam să-i amintesc cine suntem, dar el nu reacționa.

În lunile care au urmat a trecut prin mai multe operații pe creier. Din cauza unei infecții și a unor probleme de scurgere a lichidului cefalorahidian, a fost nevoie să i se monteze un sistem de drenaj. Mai târziu, medicii i-au făcut și o cranioplastie, ca să refacă partea lipsă a craniului.

La patru luni de la începutul acestui coșmar s-a întâmplat ceva ce nu voi uita niciodată.Victor m-a îmbrățișat. M-a privit într-un fel din care am înțeles că mă recunoaște din nou. După atâta timp de frică că l-am pierdut pe omul pe care îl iubesc, îmbrățișarea aceea mi-a redat speranța.

A început, treptat, să scoată sunete și să încerce să vorbească.
Dar la investigațiile care au urmat, medicii au descoperit o tumoră pe creier.Diagnosticul a fost meningiom anaplazic de gradul III, o boală tumorală rară și agresivă.

Au urmat noi operații. În total, Victor a trecut prin șase intervenții chirurgicale în Austria.

Pe 6 august 2025 ne-am întors, în sfârșit, în Moldova. Am început o recuperare intensivă la Chișinău.

Soțul meu a trebuit să învețe din nou să meargă, să mănânce singur și să vorbească. Lucruri pe care înainte le făcea fără efort cereau acum o muncă enormă.Credeam că, pas cu pas, vom reuși să ne refacem măcar o parte din viață.Dar în decembrie starea lui a început din nou să se schimbe.

Noua investigație a arătat multiple focare tumorale în creier. Medicii din Moldova ne-au explicat că nu ne pot oferi tratamentul de care are nevoie.Nu puteam accepta că, după tot ce am trăit, trebuie pur și simplu să renunțăm.

Cu ajutorul unor fundații și al multor oameni buni, care au răspuns la povestea noastră pe rețelele sociale, am reușit să plecăm în Turcia, la spitalul Acibadem.

Pe 26 decembrie 2025, Victor a trecut printr-o operație pe creier de 11 ore, în care medicii i-au îndepărtat 13 tumori.După aceea a făcut și radioterapie. Pe 3 martie 2026 ne-am întors acasă.Îmi doream atât de mult să începem, în sfârșit, să trăim, nu să ne temem mereu de ce va arăta următoarea investigație.

Dar în vară starea lui Victor s-a agravat din nou, brusc.

Astăzi este țintuit la pat, foarte slăbit și imobilizat. Partea paralizată a corpului are o atrofie musculară severă.

Este același om care străbătea Europa cu camionul, muncea pentru familia noastră și visa să-l învețe pe fiul nostru atâtea lucruri. Iar acum nu se poate ridica din pat.

După o analiză genetică, ca posibilitate de a continua tratamentul a fost stabilită o terapie țintită cu două medicamente: Tafinlar și Mekinist.

Sunt medicamente scumpe, care acționează asupra anumitor mecanisme moleculare ale bolii tumorale. Sperăm că acest tratament va reuși să țină boala sub control, dar banii necesari sunt peste puterile familiei noastre.Acum am 26 de ani. Victor are 31, iar fiul nostru are doar doi anișori.

Uneori mă întorc cu gândul la ziua aceea din fața școlii, când l-am văzut prima dată. La zâmbetul lui, la nunta noastră, la clipa în care și-a strâns pentru prima dată în brațe băiețelul.

Avem atât de multe amintiri împreună, și suntem încă atât de tineri.Eu am crescut fără tată. Știu ce înseamnă să-ți lipsească omul acesta în copilărie.

Există o frică ce nu mă părăsește. Că într-o zi fiul nostru mă va întreba despre tatăl lui și eu va trebui să-i povestesc ce fel de om a fost, în loc ca Victor să fie el însuși alături de el.

Nu vreau ca fiul meu să-și cunoască tatăl doar din fotografii și amintiri.Vreau să aibă posibilitatea să crească alături de el. Să-i simtă prezența, să-l cunoască, să-i primească dragostea.

Pe rețelele sociale mă vedeți uneori zâmbind. Încerc să fiu puternică, pentru că trebuie să am grijă de fiul nostru și de Victor. Dar în spatele acestui zâmbet sunt atâta frică și atâtea nopți nedormite.

Cel mai mult mă tem să nu-mi pierd soțul, chiar în timp ce sunt lângă el și încerc să fac tot ce pot ca să-l ajut.

Nu vreau nimic pentru mine. Muncesc și lupt pentru familia noastră. Dar tratamentul de care are nevoie Victor depășește posibilitățile mele financiare.

Dragi oameni, vă rog, ajutați-ne să-i asigurăm lui Victor terapia țintită. Știu că nimeni nu ne poate promite care va fi rezultatul. Dar vreau să-i dăm posibilitatea de a primi tratamentul stabilit pentru boala lui.

Fiecare donație, indiferent de sumă, va fi un ajutor uriaș. Dacă nu aveți posibilitatea să donați, vă rog, distribuiți povestea noastră.

Cu ani în urmă l-am ales pe Victor ca omul alături de care vreau să îmbătrânesc. Astăzi nu visez la un viitor îndepărtat. Visez să mai avem timp împreună. Și ca într-o zi fiul nostru să-și poată cunoaște singur tatăl, nu doar să asculte poveștile mele despre el.

Mulțumesc din suflet fiecăruia care va ajuta familia noastră.

Cu recunoștință,
Valeria Savii, soția lui Victor