David a venit pe lume într-o liniște apăsătoare, care ne-a rupt inimile. L-am născut în Anglia,printr-o cezariană de urgență, pentru că nu îl mai simțeam mișcându-se. Scor Apgar 5, suspiciune de sepsis, hipotermie indusă, șase zile de spitalizare în special care! Și totuși, după aceste zile cumplite, am fost trimiși acasă ca și cum am fi avut un copil perfect sănătos. Nimeni nu ne-a spus nimic. Nicio explicație. Nicio avertizare.

După doar două săptămâni, David a început să plângă. Nu plânsete obișnuite de bebeluș, ci țipete sfâșietoare, ore în șir, în fiecare zi. Oricât încercam, nu reușeam să-l liniștim. Cu inima strânsă, am plecat în România, sperând că poate clima din Anglia nu îi face bine. Dar nimic nu s-a schimbat. L-am botezat în grabă, cu speranța unei alinări. Ne-am întors în Anglia, dar nopțile și zilele de suferință continuau. Spitale, investigații, internări, diagnostice incerte… David nu mânca bine, vomita, făcea bronșite frecvente și, cel mai dureros, nu se dezvolta ca ceilalți copii.

La 5 luni, la insistențele mele, i s-a făcut un RMN. Așa am aflat că David suferă de leziuni cerebrale cauzate de hipoxia de la naștere. Nu știam exact ce înseamnă, dar în sufletul meu știam că viața noastră tocmai se schimbase pentru totdeauna.

Am plecat din nou în România, pentru investigații suplimentare. Acolo, un neurolog din București ne-a spus pentru prima oară cuvintele care aveau să ne urmărească: paralizie cerebrală. David avea nevoie de recuperare zilnică. Am făcut ce ar face orice mamă – m-am mutat cu chirie în Timișoara, doar eu cu copiii, ca să fim aproape de un centru specializat. David mai are o surioară minunată, Nadia, care avea nevoie de mama ei la fel de mult. Soțul meu s-a întors în Anglia, ca să ne poată susține financiar.

Dar eu încă nu puteam să accept. Am căutat o a doua părere, am mers la unul dintre cele mai bune spitale din Europa – Sant Joan de Déu din Barcelona. Din păcate, acolo diagnosticul s-a confirmat fără urmă de îndoială: paralizie cerebrală, tetrapareză spastică. Totul devenise real, dureros de real.

Ne-am întors în România, dar noi nu mai eram aceiași părinți. Eram pierduți, epuizați, frânți. Ne lipsea Nadia, ne lipsea echilibrul. Așa că am decis să ne mutăm definitiv în Spania – pentru sistemul medical, pentru climă și, mai ales, ca să fim din nou împreună, ca familie. Și da, aici, în Spania, David se simte mai bine.

Dar lupta lui nu s-a oprit. În 2023, s-a adăugat un nou diagnostic: epilepsie. De atunci este sub tratament.

Astăzi, David are aproape 4 ani. Nu vorbește. Nu merge. Nu stă singur în funduleț. Nu își poate folosi mâinile, nu are control asupra capului sau trunchiului. Se hrănește exclusiv cu mâncare pasată, pentru că suferă de disfagie și nu poate înghiți normal. Dar știți ceva?

David e lumină. David e zâmbet. David e viață.

Ochii lui mari spun mai mult decât o mie de cuvinte. Când îl privesc, îmi vorbește fără sunete. Îmi spune că luptă. Că vrea. Că simte. Că are nevoie de noi.

Scriu aceste rânduri cu ochii în lacrimi. Mă doare. Mă doare că sunt mamă și nu-l pot ajuta mai mult. Mă doare când merg la grădiniță și toți copiii aleargă spre părinții lor, iar David mă așteaptă în cărucior, nemișcat. Mă doare când mergem în parc și plânge pentru că vrea să se joace și el, să alerge, să simtă… dar trupul nu-l lasă.

Noi, familia lui David, luptăm în fiecare zi alături de el! El duce durerea fizica și noi pe cea sufletească. Cerem șansa unei vieți mai bune pentru el. Există o intervenție numită SDR – Selective Dorsal Rhizotomy, care poate să-i ofere șansa de a-și relaxa musculatura, de a face mai ușor terapie, poate chiar de a merge cândva, cu ajutor. Costul e mare – 25.000 de euro – dar noi nu renunțăm.

David merită. Merită șansa să-și trăiască copilăria.Merită o viață în care durerea să nu fie în centrul fiecărei zile.

Dacă ai citit până aici, îți mulțumim. Dacă poți să ne ajuți, o faci pentru un copil care nu poate cere ajutorul singur, dar care își dorește o copilărie fără durere. Iar dacă nu poți dona, te rugăm să dai mai departe povestea lui David. Undeva, cineva poate schimba o viață.

Pentru David. Pentru zâmbetul lui. Pentru ochii care încă mai speră.